Odontalgia
Deși
durerea de origine dentară este cea mai frecventă durere orofacială, alte
dureri non-odontogenice pot afecta regiunea orofacială și, uneori, pot imita
durerea dentară. Aceste dureri non-odontogenice pot reprezenta o dilemă de
diagnostic pentru medicul stomatolog care consultă și tratează în mod obișnuit
durerile dentare. Cunoașterea diferitelor dureri non-odontogenice va preveni în
cele din urmă diagnosticarea greșită și livrarea unor proceduri incorecte și,
uneori ireversibile, invazive la pacienți. Există diferite tipuri de dureri
non-odontogenice care pot fi confundate cu durerile dentare: cele miofasciale,
cardiace, sinusale, neurovasculare, neuropatice, neoplazice și psihogene.
INTRODUCERE
Regiunea
orofacială este cea mai frecvent afectata la pacienții care solicită asistență
medicală pentru disconfort; 12,2% din populație raportând durerea dentară ca
fiind cea mai frecventă durere orofacială. În consecință, este obișnuit ca
durerea din regiunea orofacială să fie confundată cu o durere de dinți și, în
mod similar, alte dureri de cap și gât să imite durerea odontogenă. Prin
urmare, durerea orofacială poate reprezenta o dilemă de diagnostic pentru
medicul stomatolog. Înțelegerea mecanismului complex al durerii odontogenice și
a modului în care alte structuri orofaciale pot simula odontalgia este
esențială în stabilirea diagnosticului corect și a tratamentului adecvat.
CARACTERISTICI
CLINICE ALE DURERII ODONTOGENE
Durerea
odontogenă este,
în general, derivată din oricare dintre cele două structuri asociate cu dintele:
țesut pulpar sau parodontal. Deși mecanismele pentru ambele sunt de origine
inflamatorie, funcționalitatea lor distinctă și originea embriologică
determină ca fiecare durere să fie percepută diferit.
Pulpita este cea mai frecventă cauză a
durerii odontogenice și poate fi împărțită în două categorii: reversibilă și
ireversibilă. Pulpita reversibilă indică faptul că țesuturile pulpare se
pot repara prin îndepărtarea iritantului local și refacerea structurii
dintelui. Este adesea caracterizată printr-o durere trecătoare, la provocare și
nu apare spontan. Pulpita ireversibilă are o durată prelungită atunci când este
stimulată, dar poate apărea și spontan.
Inervația
pulpei este la fel de bogată ca rețeaua ei vasculară. Fascicolele nervoase
pătrund prin orificiul apical, dând puține ramuri radiculare și ramificându-se
abundent în pulpa coronară. Nervii senzoriali sunt percepuți cu o teacă de
mielină. Ei percep senzația de durere dar nu pot diferenția natura excitantului
(cald, rece, presiune, etc.). Această trăsătură este specifică terminațiilor
nervoase libere. În pulpă există și filete nervoase amielinice, aparținând
sistemului nervos simpatic, care întovărășesc vasele sanguine și controlează
vasomotricitatea pulpei, în special la nivelul vaselor precapilare.
Ca
la un organ visceral, durerea pulpei dentare se caracterizează prin durere
profundă, surdă, care poate fi dificil de localizat. Se poate prezenta intermitent
sau continuu, moderat sau sever, ascuțit sau domol, localizat sau difuz și
poate fi influențată de ora din zi, sau de poziția corpului. După perioade
prelungite de durere intensă, durerea de referință poate fi produsă din cauza
efectelor excitatorii centrale. Calitatea durerii poate varia în funcție de vitalitatea
dintelui, precum și de amploarea inflamației. În urma unor perioade
prelungite de inflamație, poate apărea necroza pulpară. De asemenea, pot exista
și alte cauze ale durerii pulpare care pot fi dificil de identificat, cum ar fi
„sindromul dintelui crăpat”, prin care se poate dezvolta o fisură sau un
dezechilibru în interiorul dintelui.
Deși
este un țesut dur, și dentina este sensibilă. Pe baza cercetărilor se
admite că sensibilitatea dentinară este dată de fibrele Tomes (care străbat
canaliculele dentinare și se anastomozează între ele la nivelul canaliculelor
laterale) cât și de terminațiile nervoase amielinice care pătrund în
canaliculele dentinare, provenind din plexul subodontoblastic (Frank, Tojoda, Port-Euler).
Canaliculele dentinare, împreună cu prelungirile Tomes controlează
sensibilitatea teritoriului dentinar, dirijează procesele metabolice, creează
reflex alături de nervii periodontali și influențează forța de contracție a
mușchilor masticatori. Sensibilitatea dentinară este mai crescută la nivelul
coarnelor pulpare, la colet și la limita smalț-dentină. Se presupune că din
20-30 de canalicule dentinare, unul conține o terminație nervoasă.
Sensibilitatea
variază proporțional cu vârsta: este mai mare la copii și tineri, care au
canaliculele dentinare mai largi, fiind mai redusă la adulți și vârstnici, care
au canaliculele dentinare mai înguste și mai reduse numeric. De aceea, la copii
și tineri prepararea cavităților este mai dureroasă și posibilitățile lezării
pulpei sunt mai mari.
Durerea
parodontală este
mai ușor localizabilă și identificabilă datorită proprioceptorilor
localizați în ligamentul parodontal. Prin urmare, durerea parodontală va
urma caracteristicile durerii de origine musculo-scheletică. Receptorii
parodontali sunt capabili să localizeze cu acuratețe durerea indiferent dacă
sunt laterali sau apicali față de dinte. Parodontita apicală acută poate fi
rezultatul necrozei pulpare. În mod similar, un abces parodontal lateral poate
fi o sursă de durere odontogenă și poate fi asociat cu semne clinice precum
edem, eritem și inflamații gingivale.
Diagnosticul
durerii pulpare și parodontale este adesea ușor de stabilit și odată
diagnosticat, tratamentul este îndreptat spre atenuarea etiologiei. În cazuri
rare, durerea odontogenă se poate prezenta ca o enigmă care derutează medicul.
Cu toate acestea, el trebuie să fie conștient de faptul că odontalgia este cea
mai frecventă durere orofacială.
CARACTERISTICI
CLINICE ALE DURILOR NEODONTOGENE
Prezentarea
clinică a durerii non-odontogene este variată și se poate confunda cu alte
tulburări dureroase care pot să nu aibă originea în regiunea orofacială.
Amploarea durerii poate varia de la durere foarte ușoară și intermitentă la
severă, ascuțită și continuă. În plus, durerile care se simt la nivelul
dintelui nu provin întotdeauna din structurile dentare, de aceea este important
să se facă distincția între locul și sursa durerii, pentru a oferi un
diagnostic corect și tratamente adecvate.
Locul durerii este acela unde durerea
este resimțită de pacient, în timp ce sursa durerii este structura din
care durerea provine, de fapt. În durerea „primară”, locul și sursa durerii coincid.
Adică, durerea apare acolo unde s-a produs deteriorarea structurii. Terapia
pentru durerea primară este evidentă și nu reprezintă o dilemă de diagnostic. Durerea
cu diferite locuri și surse de durere, cunoscută sub numele de durere
heterotopică, poate fi dificil de diagnosticat. Odată diagnosticată,
tratamentul trebuie început de la sursa durerii, mai degrabă decât de la locul acesteia.
Mecanismele neurologice ale durerii heterotopice nu sunt bine înțelese, dar se
crede că sunt legate de efectele centrale ale aportului nociceptiv constant din
structurile profunde, cum ar fi mușchii, articulațiile și ligamentele.
Deși
termenii durere heterotopică și durere de referință sunt adesea folosiți în mod
interschimbabil, între ei există distincții specifice. Durerea heterotopică
poate fi împărțită, mai precis, în trei tipuri generale:
a)
durere centrală;
b)
durere proiectată;
c)
durere de referință.
Durerea
centrală este pur
și simplu durere derivată din sistemul nervos central (SNC), care
rezultă în durere percepută periferic. Un exemplu de durere centrală
este o tumoare intracraniană, deoarece aceasta nu va provoca de obicei durere
în SNC din cauza insensibilității creierului la durere, ci mai degrabă este
resimțită periferic. Durerea proiectată este durerea resimțită în distribuția
periferică a aceluiași nerv care a mediat impulsul primar nociceptiv. Un
exemplu de durere proiectată este durerea resimțită în distribuția
dermatomală în nevralgia post-herpetică. Durerea de referință este
durerea heterotopică spontană simțită într-un loc cu inervație separată de
sursa primară a durerii. Se presupune că este mediată de sensibilizarea
interneuronilor localizați în SNC. Durerea transmisă de la mușchiul
sternocleidomastoidian la articulația temporomandibulară poate fi astfel de
exemplu.
Durerea
de dinți cu origine miofascială
Stimulii mușchilor scheletici sunt
bine cunoscuți în literatura de specialitate și sunt ilustrați prin
cartografierea punctelor de declanșare prin palparea mușchilor și descrierea
locațiilor durerii. Din punct de vedere clinic, palpând un nodul ferm și
sensibil în interiorul mușchiului poate produce durere și în regiuni
îndepărtate, la presiune susținută.
Teoria
convergenței
susține că mecanismul care provoacă transmiterea durerii către trigemen este
un complex senzorial din alte zone de receptori nociceptivi. S-a raportat că
cel puţin jumătate din neuronii nociceptivi ai trigemenului durerea poate fi
activată prin stimulare în afara câmpului lor receptiv. Studiile asupra durerii
miofasciale se referă la alte regiuni ale orofaciale acea durere din:
a)
muşchii temporali - transmit durere dinților maxilari;
b)
mușchii maseteri - transmit durere dinților posteriori maxilari și mandibulari,
ureche și articulația temporomandibulară (ATM);
c)
pterigoidian lateral mușchii – transmit durere către regiunea sinusului maxilar
și ATM;
d)
mușchii digastrici anteriori – transmit durere incisivilor mandibulari;
e)
mușchii sternocleidomastoidieni - transmit durere structurilor bucale și frunții.
În
plus, palparea mușchiului trapez se referă adesea la durerea la regiunile
mandibulei sau a mușchilor temporali.
Durerea
de dinți miofascială este descrisă ca non-pulsatilă, care se resimte în
mod continuu față de durerea pulpară. Pacienții nu pot localiza cu
exactitate sursa durerii și adesea cred că aceasta provine din dinte.
Sensibilitatea dintelui la temperatură, percuție sau presiune ocluzală poate fi
simțită ca urmare a durerii de acest fel. Durerea tinde să fie asociată cu
utilizarea musculară extinsă și exacerbată cu factori de stres emoțional, mai
degrabă decât provocată direct de dintele afectat. Palparea punctului
declanșator poate reproduce durerea dentară, chiar să moduleze durerea prin
creșterea sau eliminarea stimulului. Cu toate acestea, s-a demonstrat că 7% din
cazuri au avut nevoie de tratament endodontic atunci când sursa primară de
durere a fost muşchiul masticației; altfel, la 37% dintre pacienții
diagnosticați cu afecțiuni orofaciale musculare durerea fusese tratată anterior
endodontic sau exodontic, în încercarea de a o ameliora.
Atenuarea
durerii de dinți se realizează adesea când se administrează anestezic local
muşchiului încordat (sursa durerii) mai degrabă decât dintelui (locul durerii);
se aplică fie comprese calde sau comprese reci, masaj și se recomandă odihnă.
Durerea
de dinți cu origine cardiacă
Durerea
cardiacă este o sursă suplimentară de durere resimțită la nivelul maxilarului
din cauza, în principal, a ischemiei cardiace. Angina pectorală este o
prezentare simptomatică a bolii cardiace ischemice care este adesea întâlnită
în congruență cu ischemia cardiacă.
Ischemia
cardiacă se
prezintă mai frecvent cu dureri substernale și radiații la umărul și brațul
stâng. Când durerea cardiacă apare în regiunea orofacială, zonele afectate
în mod obișnuit includ dureri în gât, ureche, dinți, mandibulă și cefalee.
În unele cazuri, durerea orofacială este singura resimțită, de cele mai multe
ori bilateral, în raport de 6:1 față de durerea unilaterală. Într-un studiu, 6%
dintre pacienții care s-au prezentat cu simptome coronariene au avut dureri
doar la nivelul orofacialului, în timp ce 32% au avut durere raportată în altă
parte.
Ar
trebui luate în considerare sursele alternative de durere atunci când anestezicele
locale și analgezicele nu reușesc să atenueze simptomele. Interogarea adecvată
și istoricul medical complet sunt esențiale în identificarea adevăratei surse
ale durere, mai ales când se suspectează o durere de dinți cu origine cardiacă.
Caracteristicile
clinice ale durerii pot varia de la un pacient la altul. Durerea poate fi
episodică, durând de la minute până la ore și variază ca intensitate, deși
aproape invariabil este precipitată de activitățile de efort şi atenuată cu odihnă.
Totuși, pacienții care s-au confruntat cu dureri cardiace au raportat mai des
descrierea de „presiune”, comparativ cu orice altă tulburare. Dacă durerea este
asociată cu dureri cardiace sau toracice, este cel mai adesea ameliorată de
nitroglicerină sublinguală, iar trimiterea imediată la un medic specialist este
imperativă.
Durerea
de dinți cu origine sinusală
Aproximativ,
15% din populație o raportează ca problemă cronică, cu aproape 10% din cazuri
de sinuzită maxilară diagnosticate ca având origine odontogenă. Deoarece
rădăcinile dentiției maxilare sunt în contact intim cu cavitatea sinusală și
adesea proemină în aceasta este de înțeles că dentiția ar putea fi o sursă
potențială de inflamație și infecție a sinusurilor.
Pe
măsură ce sinusul maxilar crește, punctul său final de creștere coincide cu creșterea
spațiilor alveolare maxilare şi procesul de erupţie a dentiţiei permanente.
Acest fapt poate duce la o proeminență a rădăcinilor în cavitatea sinusală care,
în unele cazuri, pot fi separate doar de membrana schneideriană (mucoperiost).
Un
proces infecțios în dentiţie sau în ţesutul parodontal din jur se poate prezentă
ca o sinuzită acută sau cronică, din cauza proximității dintre rădăcinile
posterioare maxilare și sinusul maxilar; invers, în inflamația și infecția
cu origine maxilară, sinusurile pot produce dureri percepute ca fiind odontogene.
Pacienții pot prezenta durere facială și presiune în regiunea posterioară
maxilară. Alte simptome cum ar fi cefaleea, halitoza, oboseala, tusea, scurgeri/drenaje
nazale sau congestie și durerea de urechi pot fi mai degrabă identificabile cu
boala sinusurilor.
Durerea
sinusurilor se poate prezenta, de asemenea, ca o durere surdă, continuă sau o
durere persistentă, difuză în dinții maxilari, cu sensibilitate la percuție,
masticație și/sau temperatură. Această hipersensibilitate este adesea
resimțită la mai mulți dinți, ceea ce o face mai degrabă indicativ al
unei dureri de origine sinusală decât durere odontogenă.
Adesea,
antecedentele de infecție respiratorie, congestie nazală și boală a sinusurilor
pot precede apariția durerii de dinți. Durerea poate fi provocată prin palparea
regiunilor infraorbitale, sau manevrarea capului în jos la nivelul genunchilor,
inițiind deplasarea gravitațională a lichidului în sinus. Absența unei
inflamații a dintelui sau a gingiilor la examenul intraoral poate duce în
continuare la concluzia că există o infecție sau inflamație a sinusurilor. Deși
sinuzita cronică poate eroda peretele sinusului, se asociază rar cu inflamare
sau durere a țesuturilor moi intraorale. Examenul endooral sau radiografiile
panoramice pot fi utile pentru a exclude dentiţia ca fiind sursa problemei.
Sinusurile poate apărea tulburi, opacizate și congestionate pe radiografia
panoramică. Nivelurile crescute de lichide și îngroșarea membranei mucoase
sinusurilor pot fi evidente la scanarea CT.
Odată
identificat, tratamentul trebuie îndreptat către infecția sinusului maxilar.
Majoritatea cazurilor de sinuzită acută sunt de origine virală și necesită
decongestionante nazale, terapie care vizează reducerea edemului țesuturilor
moi pentru a permite drenajul sinusului prin ostium în mijlocul meatului
cavității nazale. În cazurile de sinuzită indusă de bacterii, este prescris
suplimentar un regim de antibiotice. Administrarea situației depășește domeniul
de aplicare al a profesionist stomatolog, adecvată fiind trimiterea pacientului
către un otorinolaringolog, sau un medic generalist, odată ce există înțelegerea
clară a faptului că sursa durerii odontogene este de origine sinusală.
Durerea
de dinți cu origine neurovasculară
Durerile
neurovasculare (cefaleea) sunt o afecțiune frecventă. De obicei,
„durerea de cap” este o durere localizată la nivelul craniului. Cu toate
acestea, cefaleea se poate prezenta și ca o variantă care implică regiunea
orofacială, deci mimând durerea de dinți. Două tipurile primare de cefalee care
se pot prezenta ca dureri de dinți sunt migrena și cefalalgia autonomă a
trigemenului.
Pentru
ca medicul stomatolog să evite riscurile unor intervenții inutile pentru o
ulterioară diagnosticare neprecisă sau greșită, pentru durerile de dinți de
origine neurovasculară trebuie să efectueze o anamneză amănunțită și un examen
clinic complet. Dacă acest proces nu aduce dovezi convingătoare de durere de
origine odontogenă este necesară trimiterea către un medic specialist adecvat.
Durerea
de dinți cu origine neuropatică
Durerea
neuropatică se referă la o durere care provine din anomalii în structurile
neuronale și nu din țesuturi care sunt inervate de acele structuri. Aceste
dureri reprezintă o dificultate semnificativă pentru medic, întrucât
structurile pe care pacientul le raportează ca fiind dureroase sunt, de fapt, clinic
normale. Există două tipuri de neuropatii care se simt la dinti: episodice si
continue.
Durerea
neuropatică episodică
se caracterizează prin salve bruște de durere, asemănătoare cu o undă
electrică, denumită nevralgie. Cel mai tipic exemplu al acestui tip de durere
este nevralgia de trigemen. Când acest tip de durere paroxistică este resimțită
într-un dinte poate reprezenta provocări semnificative în stabilirea unui
diagnostic. Prezentarea clinică a unei dureri de dinți neuropatice episodice
este o durere severă, fulgerătoare, care durează doar câteva
secunde. Durerea nu este întotdeauna limitată la un dinte, ci adesea la o
zonă mai largă. Durerea nu este alterată de stimuli termici intraorali., Spre
deosebire de durerile dentare, acest tip de durere rareori trezește pacientul
din somn.
Durerile
neuropatice continue
sunt tulburări dureroase care îşi au originea în structurile neuronale
şi sunt exprimate a durere constantă, continuă și neîncetată, având adesea
aceeași intensitate, (sau puțin oscilantă). Durerea neuropatică continuă
care poate fi resimțită la nivel dentar a fost denumită odontalgie atipică
sau, uneori durere de dinți fantomă. Durerea neuropatică continuă pare să-și
aibă originea asociată cu plasticitatea centrală din nucleul trigemenului, complex
al trunchiului cerebral. În unele cazuri acolo se poate declanșa o componentă
simpatică a durerii. Pacienții cu durere de dinți neuropatică continuă
raportează adesea un istoric de traumă sau tratament stomatologic ineficient în
zona în care se resimte durerea.
Durerea
de dinți cu origine neoplazică
Durerea
orofacială poate fi simptomul inițial al cancerului oral și poate motiva
pacienții să caute îngrijire de la stomatolog. Carcinomul primar cu celule
scuamoase (SCC) al mucoasei bucale se poate prezenta cu durere și tulburări senzoriale
care imită simptomele durerii de dinți, în special atunci când sunt localizate
pe gingie, vestibul sau planșeul bucal.
Semnele
și simptomele tumorilor maligne orofaciale pot mima etiologia odontogenă. Este
important pentru stomatolog să folosească judecata adecvată atunci când sunt
constatări clinice clare ce nu se corelează cu rezultatele odontogenice la testare.
Durerea de dinți neoplazică trebuie luată în considerare atunci când apar modificări
localizate ale țesuturilor moi sau dure în imediata apropiere a
structurilor odontogenice, constatările pentru diagnostic fiind echivoce sau
negative.
Durerea
de dinți cu origine psihogenă
Durerea
psihogenă este
durerea care este asociată cu factori psihologici în absența oricărei cauze
fiziologice. Stimulii durerii sunt adesea difuzi,
vagi și dificil de localizat. Când tulburarea dureroasă somatoformă este resimțită
în dinți, aceasta afectează mai mult de un dinte. Durerea poate fi ascuțită,
intensă și sensibilă la schimbările de temperatură, similară cu cea
de origine odontogenă. Cu toate acestea, durerea este incompatibilă cu tiparele
normale de durere fiziologică și se prezintă fără nicio cauză patologică
identificabilă.
Când
este însoțită de alte caracteristici psihiatrice, precum halucinații sau
iluzii, există o posibilitate mai mare că durerea să fie de origine psihogenă. Având
în vedere că acest tip de durere dentară este o tulburare somatoformă,
tratamentul stomatologic nu va rezolva simptomele de durere și poate chiar
provoca un impediment pentru răspunsul la terapie. Pacienții trebuie îndrumați
către un psihiatru pentru control suplimentar.
CONCLUZII
Există
o multitudine de dureri non-odontogenice care pot apărea localizat la un dinte
și pot imita o durere de dinți. Medicii stomatologi ar trebui să aibă o
înțelegere a mecanismului complex al durerii odontogene și a modului în care
alte structuri orofaciale pot simula dureri dentare. La pacienții care prezintă
dureri de dinți, medicii stomatologi ar trebui să ia în considerare etiologii
alternative ale durerii atunci când testele de diagnostic adecvate nu conduc la
etiologia odontogenă. Nestabilirea etiologiei durerii va avea ca rezultat un
diagnostic incorect și un tratament inadecvat.
Bibliografie:
Odontologie
și parodontologie, V.
Severineanu, Editura Medicală, București;
Chirurgie
buco-maxilo-facială, C.
Oprișu, Editura Didactică și Pedagogică, București;
Metode
și tehnici curente în odontologie, M.
Gafar, C. Andreescu, M. Sitea, Editura Medicală, București;
Webografie:
https://www.researchgate.net/publication/266249750_Non-odontogenic_toothache_revisited